ASTAZI ESTE UN NOU INCEPUT

Astazi o fetita dulce de trei anisori urca scarile inalte ale templului din Ierusalim. Astazi “micuta” este condusa de parinti, de cunoscuti, si de fetite cu lumanari aprinse spre noua ei locuinta harazita de Cel de Sus. Ea nu plange pentru ca in sufletelul ei gingas simte o chemare divina. E grea despartirea de buna ei mama Ana si de tatal Ioachim, care cu multa dragoste au crescut acest copil dorit, dar merge viteaza spre misiunea sfanta. Si piciorusele ei mici urca treapta dupa treapta, pina ajung in bratele preotului Zaharia care o duce din indemn dumnezeiesc, chiar in Sfanta sfintelor unde nu intrau decat arhiereii o singura data in an.
Astazi este un nou inceput al mantuirii pentru neamul omenesc. Micuta Maria va fi pregatita pentru nasterea cea sfinta. Ea se aduce ca o jertfa si va sa fie altar viu pe care va cobora in taina Imparatul Slavei cel din veacuri asteptat. Va fi hranita de ingeri si va trai in rugaciune pentru a devenii ea insasi templu al intruparii prin umbrirea Duhului Sfint. Ea va plini maretul plan de mantuire.

NEPASARE

Trecem grabiti pe strada rece, ne strecuram printre trecatorii, care ca si noi isi vad de rosturile lor. E duminica. Zi mult asteptata de odihna in intimitatea confortabila a caminului.Dar mai avem cate ceva de rezolvat si mergem pe strada in zi rece de toamna printre trecatori. Printre zgomotul masinilor isi face aparitia sunetul alene de clopot care vesteste ca e zi de duminica si cheama lumea sa participle la jertfa suprema de pe altare.
Oamenii isi vad nepasatori de rosturile lor.Uita ca sunt trecatori si ca fara Dumnezeu alearga dupa vint.Fara binecuvintarea lui toata osteneala se duce fara rost.

INGER CU ARIPA FRANTA

Am un frumos inger de portelan. Intr-o zi mi-a alunecat din mana si a cazut. Impactul loivrii i-a cauzat frangerea unei aripioare. Am incercat sa o lipesc dar nu am reusit.

Gandul mi-a zburat la aripile sufletului omenesc. El are mereu tendinta sa se inalte spre Creator, pentru ca el tanjeste spre Imparatia Cereasca. Precum pasarile calatoare au acest tainic simtamint in firea lor, sa plece la timpul potrivit in lunga calatorie spre caldura si soare, asa si sufletul omenesc are aceasta deschidere spre Cel ce l-a creat. El vrea mereu sa se inlte spre soarele Hristos. Ar vrea sa fie mereu cu El, sa se incalzeasca de caldura Lui, sa ia putere din puterea Lui. Dar vai, el sta inchis in temnita trupului pana cand Ziditorul va decide plecarea lui. Si atunci el cauta sa primeasca energie divina si sa se inalte la cer prin rugaciune. Dar noi nu ne facem timp pentru el. Avem grija de tot soiul de lucruri trecatoare in aceasta viata, dar nu avem timp de rugaciune. Si sufletul nu se mai poate inalta. Ii frangem aripile. Si atunci ramane trist in jos cu aripile frante asteptand eliberare. Iar noi devenim lipsiti de pace, nemultumiti, mereu in cautarea unei fericiri depline pe care nu o vom gasi pe pamantul acesta.

Sa nu mai frangem aripa sufletului. Sa vorbim cu Domnul IIsus, cu Maica Domnului si cu sfintii sai si sa-i rugam sa ne ajute sa depasim greutatile acestei vieti. Iar la sfarsit sa ne ridice sufletul curat spre Imparatia sa. Amin.

MAI POTI IERTA ?

Mergand pe calea acestei vieti pline de primejdii, cu vanturi aducatoare de boli sufletesti, cautand calea Ta prea bunule Iisuse m-am inpotmolit intr-o zi in in mlastina nepasarii si a patimilor. Am vazut cum trec zilele vietii mele precum stolurile de cocori intr-un tarziu de toamna, dar nu m-am ridicat. Am vazut ca pe zi ce trece ma afund incet dar sigur, ca aceasta capcana ma tintuieste din drumul meu candva dorit, dar cu cat ma afundam mai tare, puterea de a scapa se micsora. Voi iesi candva, mi-am spus stand nepasatoare in capcana sufletului meu.

Intr-o zi m-am trezit din amortirea sufleteasca si am vrut sa merg mai departe. Tanjeam spre frumusetea drumului de altadata. Dar vai, prea tarziu. Puterile mele erau prea slabe spre a ma salva. M-am vazut asa cum eram. Un om slab, plin de noroiul pacatelor, afundat in mlastina patimilor. Atunci mi-am dat seama ca sunt in mare primejdie, ca nu am pazit poruncile Creatorului meu. Si gandul meu a zburat spre Salvatorul sufletelor noastre care si-a varsat scumpul sau sange pentru noi si mi-am amintit ca El pe nimeni nu vrea sa piarda ci vrea ca tot omul sa fie viu si sa se mantuiasca si am strigat :

- Mai poti ierta? Mai poti Iisuse bun ca sa mai treci odata cu vederea faradelegea mea?

Stiu, ca iarasi am gresit si ti-am calcat porunca, de-si de atatea ori ti-am fagaduit ca ma voi indrepta. Stiu ca am patat din nou haina alba a sufletului meu, cu care Tu mai imbracat iertand pacatul meu. Si gura si inima si sufletul mi-am intinat si-n mine nu mai ai locas. Dar indraznesc sa te intreb nadajduind in mila Ta, mai poti ierta?

Si sufletu-mi a fost cuprins atunci de mangaiere. Si am simtit cum vine valul de putere. M-am ridicat cu bucurie din cloaca mea de patimi si de tina. Si m-am spalat in ploaia de lumina.

Am inceput din nou sa urc pe calea Ta, Stapane. Se bucura tot sufletul din mine. Desi te-am parasit, nu ma lasa. Revarsa iar spre mine mila Ta. Amin.

MAICA NOASTRA

Da . Ea este Maica Noastră căci atunci când era pe cruce, Domnul nostru Iisus, ne-a încredinţat Ei prin apostolul Ioan. Lui i-a spus Mântuitorul - "iată mama ta '' . Avem o Mamă în ceruri. Atât cât poate Dumnezeu cu puterea, adică orice , atât poate Ea cu rugăciunea pentru noi. Rugăciunea ei, milostiveşte pe Iubitorul de oameni Dumnezeu. De aceaa niciodată nu au fost neascultate. Să strigăm la Ea cu toată credinţa şi nădejdea şi sigur vom afla ajutor in toate necazurile, bolile şi întristările noastre. Să ne rugăm că mult poate rugăciunea Maicii înaintea Fiului. Şi să nu uităm că ridicându-ne cu mintea mai sus de pământul acesta avem în ceruri pe o mare Aparatoare, o puternică Ajutătoare, Împărăteasa Cerurilor şi Maica Noastră a tuturor. Amin.

IUBIREA DIVINĂ

Iubirea divină ne înconjoară în toată viaţa aceasta plină de primejdii, de necazuri, de nevoi. Dacă n-ar fi ea, am pierii in propria noastră neputinţă, răutate, neascultare. Greşim contra Iubirii divine in toate clipele vieţii noastre, o nesocotim, o dispreţuim.
Iubim toate deşertăciunile lumii acesteea, depunem o muncă istovitoare, pentru a obţine lucruri sau onoruri pământeşti, iar Slava cerească ce ne poate da Dumnezeu din iubirea Sa nesfârşită nu o băgăm in seamă. Cinstim lumea si trupul nostru. Lui ii oferim totul . Pentru el muncim, pentru el păcătuim, ca lui să-i fie bine, pentru el adunăm peste măsură, uitând că intr-o zi nu prea îndepărtată acest trup va fi dat pământului şi viermilor şi va zace uitat de lume.
În ce înşelăciune trăim!
Vai cât ne amăgim în viata asta trecătoare, uitând că sântem călători şi că vom pleca intr-o zi dincolo în veşnicie. Dar Iubirea divină ne cheamă cum numai ea ştie, prin clopotele bisericilor, prin glasul tainic al conştiintei, chiar şi prin necazuri dacă e nevoie, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El este Iubire şi nu vrea să piardă pe nimeni. Noi i-am întors faţa, dar El nu şi-o întoarce de la noi.
Dumnezeu Tatăl, din iubire pentru zidirea sa cea căzută şi-a trimis unicul Fiu să fie dat spre cea mai cumplită chinuire şi moarte. Iisus Hristos, din iubire, a suferit chinuri amare, a răbdat batjocuri, scuipări, bătăi, şi moarte prin răstignire pe cruce ca să ne răscumpere prin însuşi scump sângele său. El vrea să ne dea acest prea cinstit sânge prin Sfânta Împărtăşanie după ce ne-am recunoscut păcatele prin spovedanie şi am primit deslegare de la părintele duhovnicesc.
Iubirea divină ne poartă de grijă în toate zilele vieţii noastre.
Să nu nesocotim acestă Sfântă Iubire ci să o recunoaştem şi să ne deschidem inima, să o primim şi să mergem în lumina ei, pe calea mântuirii ca să câştigăm pentru veşnicie un loc în Împărăţia cea Cerească . Amin.

CE RĂSPUNS ?

O frunză in bătaia unui vînt rece de toamnă. Aşa e viaţa noastră. Aşa se scurge în goana după fel de fel de aspiraţii trecătoare. Vîntul vieţii ne poartă prin mii de locuri după care ne duce la pământ.Trupul se dezintegrează asemeni unei frunze, dar sufletul renaşte în primăvara vieţii. Renaşte şi se ridică spre Dumnezeul său. Atunci vede ceea ce cu ochii materiei nu puteau să vadă.

Atunci îşi dă seama că a intrat în viaţa veşnică şi că această viaţă există cu adevărat. Va fi dus la judecată. Va trebui să dea seama de timpul pierdut în viaţă departe de Dumnezeu şi de legea lui.

Un timp gol pentru suflet în care a nesocotit jertfa cea mare a Domnului Iisus in cadrul Sfintei Liturghii, nu şi-a mărturisit curat păcatele prin spovedanie, nu a primit cu vrednicie trupul si sîngele Mielului Ceresc, care s-a jertfit din iubire. A suferit cumplit chinuri amare ca să ne răscumpere. Să ne dea o viaţă veşnică fericită. Ne-a învăţat să postim, să ne rugăm, să facem bine, să iertăm.Ne-a invăţat să-i iubim pe semeni şi cum să ne luptăm cu patimile. El Creatorul, s-a rugat. A postit 40 de zile, pe cei plini de patimi i-a iertat. Ne-a purtat de grijă, in toată viaţa pămîntească şi ne-a învăţat. Şi atunci la acea judecată dreaptă când toate păcatele ni se vor arăta, ce răspuns vom da ?

GINDURI DE SUFLET

Trecem pe strada nepasatori de omul de langa noi. Un iures al vietii, plin de interse concentrat numai asupra proprii existente, dornici de tot mai mult si mai bun din lumea asta trecatoare, face sa pierdem tocmai scopul vietii noasre iar acesta este MINTUIREA.
Trecem nepasatori prin viata, pe langa toate clipele pe care Creatorul ni le-a dat ca sa facem ceea ce e frumos si placut pentru noi si ceilalti din jur, in lumina voii Lui divine.
Nu luam in seama darurile pe care Dumnezeu , in marea lui bunatate ni le-a dat, ca sa fim de folos unul altuia si sa traim in armonie si iubire.
Nu pretuim legea divina care ne indeammna spre tot ce e mai placut si bun de pe pamant.
Daca am tine cont cu adevarat de toate aceste lucruri am fi fericiti. o fericire atat cat poate fi ingaduita pe pamantul acesta in care zilele se scurg una dupa alta in rautati , in interese meschine, in mandrie , invidie, lacomie.
DUMNEZEU in marea lui iubire mai rabda, dar pana cand?
Acum mai mult ca niciodata lumea isi pregateste singura pieirea sufleteasca si trupeasca. Ne distrugem singuri. Am distrus prin poluare tot ce Dzeu a creat intr-o minunata armonie.
Pamantul era o uzina uriasa care avea ordin de sus sa-si mentina echilibrul. Dar omul, cununa creatiei a perturbat echilibrul divin. A distus natura, isi omoara pruncii , isi distruge singur si sufletul si trupul. O orbire uriasa a pus stapinire pe lume.
Daca mai putem face ceva in ceasul de pe urma este sa ne trezim. Sa vedem unde am ajus.
Si sa ne deschidem sufletul impacandu-ne cu Dumnezeu prin spovedanie. Sa-i cerem ajutor in necazurile noasre, sa-l rugam sa ne lumineze mintea, sa ne dea putere, sa facem voia lui si sa-l lasam sa ne conduca corabia vietii noastre cum stie El spre binele si folosul nostru.Amin.