Mergand pe calea acestei vieti pline de primejdii, cu vanturi aducatoare de boli sufletesti, cautand calea Ta prea bunule Iisuse m-am inpotmolit intr-o zi in in mlastina nepasarii si a patimilor. Am vazut cum trec zilele vietii mele precum stolurile de cocori intr-un tarziu de toamna, dar nu m-am ridicat. Am vazut ca pe zi ce trece ma afund incet dar sigur, ca aceasta capcana ma tintuieste din drumul meu candva dorit, dar cu cat ma afundam mai tare, puterea de a scapa se micsora. Voi iesi candva, mi-am spus stand nepasatoare in capcana sufletului meu.
Intr-o zi m-am trezit din amortirea sufleteasca si am vrut sa merg mai departe. Tanjeam spre frumusetea drumului de altadata. Dar vai, prea tarziu. Puterile mele erau prea slabe spre a ma salva. M-am vazut asa cum eram. Un om slab, plin de noroiul pacatelor, afundat in mlastina patimilor. Atunci mi-am dat seama ca sunt in mare primejdie, ca nu am pazit poruncile Creatorului meu. Si gandul meu a zburat spre Salvatorul sufletelor noastre care si-a varsat scumpul sau sange pentru noi si mi-am amintit ca El pe nimeni nu vrea sa piarda ci vrea ca tot omul sa fie viu si sa se mantuiasca si am strigat :
- Mai poti ierta? Mai poti Iisuse bun ca sa mai treci odata cu vederea faradelegea mea?
Stiu, ca iarasi am gresit si ti-am calcat porunca, de-si de atatea ori ti-am fagaduit ca ma voi indrepta. Stiu ca am patat din nou haina alba a sufletului meu, cu care Tu mai imbracat iertand pacatul meu. Si gura si inima si sufletul mi-am intinat si-n mine nu mai ai locas. Dar indraznesc sa te intreb nadajduind in mila Ta, mai poti ierta?
Si sufletu-mi a fost cuprins atunci de mangaiere. Si am simtit cum vine valul de putere. M-am ridicat cu bucurie din cloaca mea de patimi si de tina. Si m-am spalat in ploaia de lumina.
Am inceput din nou sa urc pe calea Ta, Stapane. Se bucura tot sufletul din mine. Desi te-am parasit, nu ma lasa. Revarsa iar spre mine mila Ta. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu