Am un frumos inger de portelan. Intr-o zi mi-a alunecat din mana si a cazut. Impactul loivrii i-a cauzat frangerea unei aripioare. Am incercat sa o lipesc dar nu am reusit.
Gandul mi-a zburat la aripile sufletului omenesc. El are mereu tendinta sa se inalte spre Creator, pentru ca el tanjeste spre Imparatia Cereasca. Precum pasarile calatoare au acest tainic simtamint in firea lor, sa plece la timpul potrivit in lunga calatorie spre caldura si soare, asa si sufletul omenesc are aceasta deschidere spre Cel ce l-a creat. El vrea mereu sa se inlte spre soarele Hristos. Ar vrea sa fie mereu cu El, sa se incalzeasca de caldura Lui, sa ia putere din puterea Lui. Dar vai, el sta inchis in temnita trupului pana cand Ziditorul va decide plecarea lui. Si atunci el cauta sa primeasca energie divina si sa se inalte la cer prin rugaciune. Dar noi nu ne facem timp pentru el. Avem grija de tot soiul de lucruri trecatoare in aceasta viata, dar nu avem timp de rugaciune. Si sufletul nu se mai poate inalta. Ii frangem aripile. Si atunci ramane trist in jos cu aripile frante asteptand eliberare. Iar noi devenim lipsiti de pace, nemultumiti, mereu in cautarea unei fericiri depline pe care nu o vom gasi pe pamantul acesta.
Sa nu mai frangem aripa sufletului. Sa vorbim cu Domnul IIsus, cu Maica Domnului si cu sfintii sai si sa-i rugam sa ne ajute sa depasim greutatile acestei vieti. Iar la sfarsit sa ne ridice sufletul curat spre Imparatia sa. Amin.
